| Users Online |
 Guests Online: 2
No Members Online
Registered Members: 118
Unactivated Members: 0
Newest Member: Vyacheslav
|
|
|
| Once upon a time / A fost odata... |
 Reproduc mai jos articolul prietenului Marian Radulescu de la Tmisoara, care parca mi-ar fi citit gandurile, revolta si tristetea, atunci cand a scris despre Florin Bogardo, un geniu pe care l-am pierdut fara sa avem posibilitatea de a face ceva pentru el, iar pentru care cei ce puteau face minimele gesturi de care ar fi avut nevoie, i-au refuzat - fara pic de simtamant omenesc - pana si un ultim gest care ar fi fost depunerea sa intr-una din institutiile pe care le-a slujit cu atata daruire si pasiune. 2009 - un an intunecat, in care pierdem tot ce avem si ne indreptam catre o inevitabila catastrofa, scaldata in mojicia nemaipomenita a celor care le refuza pana si artistilor epocali un ultim gest de recunoastere!
În ceea ce se numeşte „muzica uşoară românească” au existat şi personalităţi, autori ce şi-au păstrat – în condiţii de constantă presiune ideologică - verticalitatea. Şi – în ciuda succesului - discreţia. Într-un fel, omul Florin Bogardo (1942-2009) a trăit aşa cum a cântat: îndrăgostit de miracolul numit viaţă, de bine şi frumos. Iar sound-ul inconfundabil al pieselor sale (de care se apropie, poate, doar lirismul muzicii lui Anton Şuteu) – până acum imprimat cu parcimonie pe discuri - emană şi cheamă o sensibilitate aparte.
Atunci, înainte de 1990, în plină dictatură a limbajului de lemn, mai era loc pentru metaforă şi visare. Armoniile sale (melodii mereu proaspete şi rafinat orchestrate) cântau primele iubiri din anii de liceu, minunarea omului la întâlnirea cu „iubirea cea mare”, singurătatea şi împlinirea. După 1990, când scena acestui tip de divertisment s-a profilat excesiv pe texte denotative, licenţioase (când nu sunt de-a dreptul nişte truisme inepte), Florin Bogardo s-a numărat printre cei care au ieşit din joc. Nu dorea să fie în lumina reflectoarelor, era – afirmă soţia lui, cântăreaţa Stela Enache – „modest, umil, foarte credincios, nu-i plăcea publicitatea de nici un fel, nu din rea voinţă, ci din modestie pur şi simplu, se considera aproape un nimeni, chiar exagera de multe ori în privinţa asta”.
Testamentul său muzical din zona pop numără şi aceste două piese: una cu mesaj aproape psaltic despre „sărăcia în iubire”, despre strigătul omului către cer pentru a deprinde iubirea cea restauratoare şi imensa valoare a surâsului „atunci când se-ngână cu plânsul pe buzele amare” (Învaţă-ne, Doamne, iubirea!, pe versuri proprii) şi alta, o invocaţie adresată Născătoarei de Dumnezeu (Rugăciune, pe versuri de Mihai Eminescu). Sorţii au făcut ca sufletul acestui om să se urce la cer chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu o zi înainte ca el să împlinească 67 de ani.
„Încet, încet se primeneşte lumea asta…în sfârşit” – comentează pe net (cinic, inconştient, revoltat pe toţi cei care au trăit şi au creat sub comunism) un vizitator al unei gazete în format electronic, ce semnează „de da”. Într-un fel, are dreptate: este nevoie de primenirea unor ani, poate câteva zeci de ani (ori mai mult), pentru ca lucrurile şi valorile să se cearnă şi în România. Abia atunci bogata creaţia muzicală a unui compozitor de talia lui Florin Bogardo (pe care – din păcate - mulţi îl asociază doar cu hit-urile Să nu uităm trandafirii şi Ani de liceu) să fie mai bine cunoscută, apreciată, difuzată: „Şi cine ştie – glumea compozitorul într-o melodie pe versurile lui Marin Sorescu - poate că în anul 4000, cercetătorii care vor veni îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa ca o indicaţie, ca am existat la mijlocul secolului douăzeci, cu aproximaţie…”
Recent, „marea trecere” a lui Florin Bogardo în „lumea umbrelor” a reprezentat (încă) un subiect de senzaţie, preţ de o zi-două, în media românească. Un prilej – pentru VIP-uri actuale şi vedete mai mult sau mai puţin uitate - de a face valuri, de a ieşi în faţă. Eminescu, evergreen: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.” Decorul, tot eminescian, căci „spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi” a ajuns „a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi”.
Cameramani şi jurnalişti, însoţiţi de paparazzi i-au adus lui Bogardo – post mortem - chiar mai mult de 15 secunde de celebritate. Normal, doar şi-a plătit-o cu preţul suprem. Nici forumiştii nu s-au lăsat mai prejos. Pentru că suntem în epoca de aur a junk jurnalismului, fiecare-şi dă cu părerea, mai ales atunci când nu are ce spune. Unii cel puţin îşi recunosc ignoranţa: „Nu ştiu ce muzică a scris, dar nu-mi pare rău c-a murit. Nu s-a putut adapta vremurilor în libertate şi a rămas în lumea lui din comunism.” Parţial corect. Aşa, e, asemenea lui Sartre, care credea că „scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor”, că nu se poate scrie pentru sclavi, şi Florin Bogardo a renunţat să mai compună atunci când, în numele libertăţii de expresie s-a ajuns la promovarea agresivă a kitschului, a derizoriului, a vulgarităţii. Ascultătorii aveau să devină nişte sclavi ai facilului, simplismului şi ritmurilor îndrăcite. OTV-izarea României, datorită sprijinului „întregului popor”, a reuşit. Paradoxal sau nu, anii de după 1990 n-au mai dat nicio şansă poeziei în muzică. Pentru cinicii contestatari de pe forumurile de comentarii nici nu mai contează cine a fost Florin Bogardo, ce anume a compus el (e drept că muzica lui nu a avut parte – cu puţine excepţii – de mediatizare prin disc, radio). E de ajuns că avea 67 de ani, deci era din „generaţia expirată” ce trebuie să dispară. No country for old men.
Citesc, printre comentarii, un reply furios care, mărturisesc, m-a tulburat puţin. Izbucnirea de revoltă a semnatarului anonim îmi aminteşte de gestul altui muzician român de excepţie, Dan Andrei Aldea, care în urmă cu câteva săptămâni avea să declare – după 30 de ani de exil autoimpus – că se gândeşte să-şi retragă cetăţenia română. Aşadar, scrie acest cybernaut, „Florin Bogardo este unul dintre cei mai mari artişti şi compozitori din ultimii 50 de ani. Lipsa de apreciere pe care poporul român i-o acordă artistului vă face să nu vă meritaţi locul pe pământ. S-ă v-ă i-a m-a-m-a d-r-a-c-u-l-u-i, r-o-m-â-n-i!” … Aspre cuvinte, ce cheamă o ripostă naţionalist-patriotică, speculaţii cu privire la etnia celui care a aruncat ocara asupra tuturor românilor (dacă e şi el român, atunci cum, înseamnă că „mama dracului” îl ia şi pe el, nu?), la religia şi şovinismul ori la iubirea lui de ţară, la starea lui mintală etc.
Şi totuşi, ce anume facem „noi, românii” pentru acest popor, pentru – cum se spune – „binele comun”? Care este imaginea pe care noi înşine ne-o fabricăm? Pentru noi, dar şi pentru … „export”. Că acest semnatar necunoscut (român sau nu) a înjurat un popor întreg fiindcă i se pare că nu apreciază cum se cuvine un compozitor de „muzică uşoară” (unul dintre cei mai sensibili, mai speciali), mai treacă-meargă. Înjurătura lui poate fi un semn de teribilism, de rea voinţă, de minte inflamată. Cum rămâne însă cu aprecierea idolatră (aproape unanimă) a poporului român pentru derizoriul pe care vox populi îl decretează drept unică valoare? Există, ce-i drept, şi o minoritate ce nu pune umărul la această axiologie bizară, dar ea, minoritatea, nu contează. Este, adesea, călcată în picioare. Contează şi dictează – ca-n cel mai sălbatic tip de capitalism – cei care aduc rating şi profit imediat…Până una-alta, avem vedetele şi valorile pe care le merităm.
|
|
| Comments |
|
No Comments have been Posted.
|
|
| Post Comment |
|
Please Login to Post a Comment.
|
|
| Ratings |
|
Rating is available to Members only.
Please login or register to vote.
No Ratings have been Posted.
|
|
|
| Login |
Forgotten your password? Request a new one here.
|
|
| Shoutbox |
You must login to post a message.
|
|
|
